Inspiratie de vama.

L.am cunoscut pe EL  in prima zi de liceu..Nu era decat o voce anosta pe care o tot auzeam intepandu.mi timpanele cu mii si mii de intrebari,rugaminti si aiureli .Era cumva indiferent si habar nu aveam ce urma sa se intample.Nu era zi in care sa nu gaseasca motiv pentru a  se baga in seama,probleme  care la prima vedere pareau banale..Cine credeti ca statea sa analizeze spusele unui strengar nebagat in seama de societate..Il vedeam cum se chinuia sa tina pasul cu lumea,era motivat ,de ce ?niciodata nu am putut afla era prinsa in aura lui de mister si pentru asta eu,il admiram..Cateodata era atat de fericit si pus pe sotii,dar catodata trebuia sa privesti sub cortina pe care mereu insista sa o tina prezenta pentru ati da seama defapt ce era in sufletul lui..Stateam cu orele privindu.l poate intr.un mod complet ciudat,sincer,nu imi pasa..pentru ca atunci cand reuseam sa.i smulg un zambet atat de curat si iubitor ma simteam ca o barca debea impinsa de la mal, bucuroasa de a pluti in larg impinsa de valurile stinse ale marii..Si simteam cum bucata cu bucata inima mea era parca furata.De vise,de sperante,de idealuri,de multe lucruri care nu vroiam in acel moment sa fie imposibile...eram fericita..s.au cel putin asa credeam..
Cine ar fi crezut ca intr.o fractiune de secunda totul se putea termina fara sa ai dreptul de a spune ceva,de a cersi inca o sansa, inca ceva doar atat..Dar stii cum se spune viata te loveste mereu in locu unde te doare m.ai tare si cand nu te astepti mai putin..Asa a fost si in cazul meu..EL,a plecat..iar eu am ramas,am ramas cu nimic.